Fostul mare portar, cel mai bun produs al handbalului gorjean, Sorin Toacsen deţine un adevărat record într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume, cel francez, acolo unde a adunat nu mai puţin de șapte trofee. Acum antrenor federal, Toacsen nu ezită să vorbească atât despre începuturile sale în sport sau despre cum vede viitorul handbalului gorjean.

Reporter: Cât de gorjean te simţi încă?
Sorin Toacsen: Păi 100%! Acolo am crescut, ar fi culmea să spun altceva, toată viaţa o să rămân gorjean. Indiferent că am stat sau stau mai mult pe alte meleaguri. În Târgu Jiu am părinţii, sora, deci familia. Iar familia înseamnă că sunt gorjean.

Rep.: Care este cea mai plăcută amintire legată de Târgu Jiu?
S.T.: Pe departe acea legată de tinereţe. Faptul că aveam o gaşcă de prieteni şi că jucam handbal toţi, împreună. Şi de fiecare dată ne simţem aşa de bine de parcă o făceam pentru prima oară. Aveam nişte prieteni alături de care împărţeam totul, mai ales plăcerea de a juca handbal. Că jucam pe ciment, că jucam pe zgură şi ne mai zdreleam genunchii, nu conta…

Rep.: Mai ţi minte cum te-ai apucat de handbal şi mai ales, cum ai ajuns portar?
S.T.: M-am apucat de handbal pentru că mi-a plăcut. Erau pe vremea acea câţiva handbalişti care mai jucau prin Divizia B şi ei mi-au trasmis microbul după ce, mai văzusem şi eu la televizor meciurile naţionalei. Handbalul era atunci la mare preţ, exista cu adevărat performanţă. Iar ca portar, a fost pur şi simplu o întâmplare. Mă înscrisesem deja la CSS 2, unde era antrenor domnul Niculescu şi eram jucător de câmp, conducător, inter, chiar şi pivot, adică pe unde era nevoie. Dar la un antrenament am observat că portarii nu prea alergau spre deosebire de ceilaţi. Aşa că am zis şi eu să încerc… Şi de atunci, acolo am rămas! Da, am stat în poartă ca să nu alerg. Şi sincer, chiar nu mi-a fost frică să fiu portar, deşi a trebuit să trag serios. Palmele mi se umflau de multe ori, degetele la fel, cochilie nu aveam… Bine, până la urmă am făcut rost şi eu de o cochilie, dar din metal, făcută manual, pentru că în comerţ nu exista aşa ceva.

Rep.: Cât de mult diferă handbalul de pe vremea ta cu cel de acum?
S.T.: Teoretic, handbalul este acelaşi, doar că acum sunt vreo 2-3 reguli în plus. Practic, intensitatea în antrenament şi joc este mult mai mare acum, se pune accent pe fizic. Handbalul nu se mai joacă în primul rând din plăcere, cum se juca odată, acum e deja o afacere. Ciudat este că la noi, numărul de jucători legitimaţi a scăzut foarte mult astăzi. Nu mai vorbesc că erau o grămadă de întreceri… Pesemne că acum au uitat cei de la putere să mai treacă în calendar şi sportul. S-au desfiinţat acele CSS-uri, dar s-au înfiinţat LPS-urile, care acuză destule probleme financiare.

Rep.: Multe talente locale au şanse să moară speranţe… Cum vezi viitorul handbalului gorjean?
S.T.: Mi-e greu să vorbesc despre asta la nivel local. Acum vorbesc doar din punctul de vedere al Federaţiei, pentru care lucrez. E adevărat, din câte ştiu eu, mulţi tineri gorjeni au bătut la poarta Ligii Naţionale, dar nu au ştiut să se impună. Poate că rigorile sunt altele la acest nivel, şi poate că mai e vorba şi de seriozitate. Însă cea mai importantă problemă este legată de faptul că marea majoritate a cluburillor de Liga Naţională nu acordă prea mult credit jucătorilor tineri.

Rep.: Unde crezi că se face diferenţa între un jucător de Liga Naţională şi unul care evoluează într-un campionat puternic din Europa?
S.T.: Eu ştiu doar ce am făcut eu. Am fost în primul rând serios. Ştiu că plecam de acasă să joc handbal, plecam de la şcoală să joc handbal, iar când ajungeam la antrenemente, nu am trişat. Cel puţin la modul să nu fac măcar 90% din ce mi se cere. Cred că dacă vrei să ajungi la un nivel înalt îţi trebuie, în ordine, pasiune, muncă, talent, devotament şi poate ceva noroc, deşi, practic, ţi-l cam faci cu mâna ta în sport. Până să ajungi la noroc, trebuie în primul rând să munceşti. Iar ca să te vadă cineva, singura şansă e să ajungi la echipa naţională sau să joci în cupe europene.

Rep.: Ai vreun regret personal sau profesional legat de Târgu Jiu?
S.T.: Mi-e greu să răspund la întrebarea asta… Poate regret că eu nu i-am înţeles pe unii sau că ei nu m-au înţeles pe mine. S-au că, probabil, nu s-a vrut. Dar, Târgu Jiul a fost doar o etapă în viaţa mea, acum am trecut la o alta.

Rep.: Energia, în acest sezon, a fost o dezamăgire şi pentru tine?
S.T.: Ca să fiu sincer, nu prea m-a surprins. Energia mă așteptam să fie undeva între locurile 5-8, pentru că nu au făcut investiiţii, pentru că nu au avut posibilităţi. Singura surpriză din Liga Naţională a fost, pentru mine, Potaissa Turda, care şi-a dat seama că e bine să te impui pe teren, nu în altă parte, la nivel declarativ, prin presă sau mai ştiu eu unde. Eu aşa am învăţat, că performanţa se face fără impresii, iar handbalul se joacă cu aceeaşi minge. Ori, la Energia cred că a fost vorba şi de o problemă de comunicare, plus cea financiară.

Rep.: Se anunţă un obiectiv îndrăzneţ pentru Energia, locurile 1-3, și un buget destul de generos… Se poate visa din nou la performanţă?
S.T : Nu este interzis să visezi. Doar ca la finalul sezonului să realizezi ceea ce îți doreşti şi să nu cumva să se întâmple exact invers. Trebuie să fii foarte atent, mai ales cu banii, să nu-i arunci pe fereastră, aşa cum s-a mai întâmplat.

Rep.: Ce-ţi doreşti în 2013 pe plan personal?
S.T.: În primul rând să fiu sănătos şi să mă bucur de familia mea, nu doar cu familia handbalului. Profesional îmi doresc ca handbalul masculin să revină în atenţie. În rest, nu-mi mai doresc nimic, pentru că le-am avut pe toate până acum.

Familia Toacsen, prinsă de „microbul” handbalului

Sorin Toacsen se numără printre cei privilegiaţi atunci când vine vorba despre legătura dintre sport şi familie, găsind în familie mai mult decât simpla înțelegere a fenomenului. „Soţia mea ştie acum mai mult handbal decât mulţi care se dau cunoscători în România. Şi totul a venit de la faptul că familia a fost prima care m-a sprijinit în carieră. M-a înţeles, a învăţat ce înseamnă handbalul şi mi-a fost mereu aproape. În afară de mine, doar fata cea mică a făcut handbal”, mărturiseşte Sorin Toacsen.