RSS post comments feeds rss email feeds twitter


John Ibeh: „Nu puteam să fac altceva decât fotbal”

/ 1 martie 2013

Născut în Port Harcourt (Nigeria), pe numele său complet Ikechukwu John Kingsley Ibeh, atacantul de la Pandurii are propria sa poveste despre viaţă. Jucătorul de 27 de ani spune că fotbalul şi Dumnezeu reprezintă totul pentru el. Refăcut acum după o mai veche accidentare, Ibeh speră la un nou început.     

ibeh la antrenamentReporter: Pentru cei care nu te cunosc prea bine și vor să afle mai multe lucruri, cum te-ai apucat de fotbal?
John Ibeh: Îmi plăcea să joc fotbal încă de foarte mic, în Nigeria. De pe la 7 ani jucam fotbal desculţ pe stradă, cu ceilalţi copii chiar şi mai mari ca vârstă decât mine pentru că deja eram mai înalt şi mă acceptau. Acolo, cluburile nu sunt profesioniste, să aibă centre de copii şi juniori de la vârste aşa fragede, aşa că până să împlinesc 14 ani, jucam prin cartier, pe stradă. Un episod aparte a fost acela când mi-am luat primele ghete de joc, eram foarte mândru de ele, ceilalţi copii jucau desculţi… Mi le procurasem chiar eu cu bani strânşi de mine pe la 12 ani şi jumătate, dar cu timpul se cam uzaseră, piciorul îmi mai crescuse… Însă m-am simţit din nou norocos când am făcut rost de altele.

Rep.: Apropo de fizicul tău, foarte bine puteai să practici şi alt sport de echipă. De ce, totuşi, fotbal?
J.I.: Pentru că în Nigeria, fotbalul este sportul numărul unu. Fiecare copil visează să ajungă mare jucător. Aşa că nici eu nu am putut să fac excepţie. Acolo există pur şi simplu plăcerea de a juca fotbal, nu neapărat pentru a câştiga bani din asta. E un fel de obicei. La fel cum fiecare dintre copiii care joacă pe stradă se gândeşte să ajungă într-o bună zi la echipa naţională. E cea mai mare mândrie. Şi eu încă mai visez acum să ajung acolo. Referitor la alte sporturi, e clar că nici eu nu puteam să fac altceva decât fotbal, despre baschet sau altceva chiar nu ştiu nimic. Sunt mai înalt pentru că am moştenit gena din familie.

Rep.: Provi dintr-o familie numeroasă?
J.I.: Da, mai am cinci fraţi şi patru surori, deci suntem nouă cu totul. Familia mea are practic unsprezece membri, cu mama şi tata. Eu am fost ultimul născut şi, poate, cel mai dădăcit. Toţi fraţii mei mai mari au jucat fotbal, dar acum nu mai practică deoarece sunt cam bătrâni… Eu apăr acum „onoarea” familiei atunci când vine vorba de fotbal. Mai ales că sunt singurul care am ajuns la un anumit nivel.

Rep.: După ce te vei lăsa de fotbal, te-ai gândit să-ţi deschizi o afacere, ceva, în Nigeria?
J.I.: Sincer, da. Sper să strâng ceva bani pentru a face ceva cu ei, pentru a investi în ceva. Însă nu pot să vă spun despre e vorba, e vorba despre visul meu. Deocamdată rămâne secret până îl voi putea pune în practică. E ceva prea personal…

Rep.: Cât de mult te-a sprijinit familia în cariera ta?
J.I.: În Nigeria sau cel puţin în familia mea, nu începi să joci fotbal ca sa faci carieră, pe primul loc e să-ți faci o educaţie, să mergi la şcoală, să urmezi o profesie. Iar faptul că mai aveam deja fraţi care jucaseră fotbal, părinţii mei m-au cam încurajat spre şcoală şi mai puţin spre acest sport. Abia când au realizat că fotbalul poate deveni ceva semnificativ pentru mine, au încercat să mă sprijine şi mi-au spus să nu mă opresc acolo. Aveam 16 ani şi din acel moment am încercat şi eu la rândul meu să nu-i dezamăgesc, să-mi urmez visul.

Rep.: Părinţii tăi au făcut şi ei la rândul lor vreun sport?
J.I.: Nu. Tatăl meu a fost profesor la liceu, iar mama un om de afaceri, meserie pe care o practică şi acum. Deci niciunul dintre ei nu a făcut sport. Dar, spre norocul meu, şi-au dat seama că eu pot să urmez o carieră de unul singur în fotbal. Aşa că au fost alături de mine. Le mai mulţumesc şi pentru faptul că mi-au oferit o familie bună şi o educaţie respectabilă.

Rep.: Mulţi vorbesc despre Nigeria ca fiind o ţară cu probleme. Pe tine cât de mult te-a schimbat viaţa de acolo?
J.I.: Sincer, în orice ţară ai merge sunt oameni buni şi oameni răi. Mie personal nu mi-a fost niciodată teamă referitor la ce se întâmplă în Nigeria. Am crescut acolo şi dacă mi-ar fi fost frică acelaşi lucru ar însemna să se întâmple cu toată lumea care locuieşte în ţara mea. Contează şi unde creşti şi cum eşti privit în comunitate, dar şi lecţiile pe care le înveţi în acel mediu. Pot să zic că eu le-am învăţat.

Rep.: Cum ai ajuns în România?
J.I.: Vărul meu, Dino Ezze, m-a prezentat preşedintelui de la UTA Arad, am acceptat să joc acolo şi aşa a început povestea mea în România. A urmat apoi Oţelul Galaţi şi Pandurii… A fost mai greu la început, perioada de adaptare, legat de oameni noi, de alte condiţii climatice, dar am trecut cu bine peste. Acum nu regret nici o secundă că am ajuns aici, în această ţară, pentru că şi campionatul românesc este la un nivel foarte bun.

ibeh 1 pagRep.: Legat de cariera ta la Pandurii, s-a spart ghinionul acum pentru tine după problemele medicale pe care le-au avut?
J.I.: Eu sper că da. Dar adevărul e că doar Dumnezeu ştie sigur. Eu doar pot să sper că voi fi bine de acum încolo. Medical mi s-a spus cu sunt refăcut 100%, după ce mi-am reluat antrenamnetle nu mai simt niciun fel de durere. Acum mă simt mai sigur pe mine, sper să fie un nou început în cariera mea. Dacă ar fi să revin în acest moment în terenul de joc, o repriză sigur aş duce. Peste câteva săptămâni, pe măsură ce voi reintra, voi ajunge să joc şi un meci întreg.

Rep.: Ce şanse dai Pandurilor la cupele europene?
J.I.: Cred că avem şanse 80% să prindem un loc de cupe europene la finalul sezonului. Cu doar 14 meciuri rămase de jucat şi cu poziţia ocupată în prezent e clar că avem şanse atât de mari, deci nu vorbeşte optimismul din mine, ci realismul. Totul va depinde nu doar de rezultatele viitoare, ci de jocul pe care o să-l prestăm. Dacă vom fi tot aceea echipă unită şi care va pune probleme adversarilor, atunci vom realiza obiectivul. Trebuie tratat fiecare meci cu maximă atenţie.

John, un enoriaş surpriză la Târgu Jiu
ibeh se inchinaJohn Ibeh este printre puţinii fotbalişti care îşi fac timp să meargă la biserică. Aşa am aflat că atacantul Pandurilor este un om foarte religios şi „cu frica lui Dumnezeu”, iar la Târgu Jiu se simte aproape de El şi atunci când intră într-o biserică catolică, dar şi atunci când vizitează una ortodoxă. „Sunt un om cu frica lui Dumnezeu, iar credinţa înseamnă foarte mult pentru mine. Şi familia mea este la fel. Şi aici merg destul de des la biserică, în general la biserica catolică, dar atunci când nu am ocazia, intru şi la cea ordodoxă. Sunt catolic, dar pentru mine Dumnezeu este unul singur, iar când intru în orice biserică mă simt aproape de El. Ca şi sportiv, religia mă ajută foarte mult pentru că aşa cum se întâmplă şi în viaţă, totul are un scop stabilit de Dumnezeu, El ştie totul. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să creadă în ceva pentru a merge mai departe. Altfel ne e mai greu…”, mărturiseşte Ibeh.

www.sportingorj.ro

Comentează!

Acest articol nu a fost comentat încă.

Adaugă comentariul tău


Nume (obligatoriu)

Email (nu va fi făcut public) (obligatoriu)

Website



Protectie anti-spam (obligatoriu)

*


Comentariu

Mergi Sus
Copyright © 2009 Sport in Gorj .ro. Powered by CERC.ro. Logo Design by Alexandru Vulpe.
Toate drepturile rezervate. Textele si fotografiile sunt proprietatea titularilor de copyright si nu pot fi reproduse fara acordul scris al acestora.